Dacă acest lucru se întâmplă pentru o impertinenţă, este mai uşor de acceptat, dar dacă se întâmplă pentru că aşa a hotărât cineva, fără a avea, neaparat, o vină, e o jignire. Anul acesta a început cu o veste proastă: „15 000 de profesori vor fi daţi afară”! O nimica toată, dacă stăm să admirăm puţin ‘telectualitatea românească. Dar, la şcoală, profesorii, după ce aduc veşti proaste, aduc imediat şi o veste bună, cel puţin. Care o fi aceea, din partea politicienilor?
Sunt destui deştepţi, aşa că e cazul să mai respirăm. Să ne bucurăm că până la sfârşitul anului 2010, „cu ajutorul lui Dumnezeu”, cum ar spune premierul Emil Boc, vom ieşi la liman. De ce, oare, politicienii amestecă divinitatea în mizeriile lor? I-au cerut părerea, cumva, atunci când au produs nemulţumiri, când au hotărât să  lase oamenii pe drumuri? Cred că dacă ar fi fost întrebat, Dumnezeu sugera o soluţie, sugera ca umanitatea să fie umană.
Mă gândesc, fără să vreau, la subiectul filmului „Avatar”. Într-o situaţie disperată, eroul Jake, pământean, apelează la Eywa, spiritul planetei Pandora, cerând ajutorul împotriva celor ce veniseră să o distrugă. Şi spiritul l-a ajutat. Dar toţi locuitorii planetei cultivau acest spirit, se însufleţeau cu el. Nu era doar un moment de disperare. La noi, Dumnezeu e, când de stânga, când de dreapta, când prezent, când absent. Cred că a şi obosit, spiritual vorbind, să privească spre planeta noastră.
De fapt, din toată povestea asta, ideea este că profesorii au fost sacrificaţi de fiecare dată, fără replică. Pentru că ei dispun de un elementar bun-simţ şi responsabilitate. Şi pentru că li s-a inoculat frica unor culori politice. Sloganul „De ce le e frică nu scapă!” li se potriveşte perfect. Le-a fost frică de mediocritate şi, iată, ea există! Este promovată în şcoli, în universităţi, pe stradă, în parlament. Cuvântul „frică” revine acut în secolul al XXI-lea şi ne aminteşte de  perioada ceauşistă. Impostura şi incultura erau ridicate la rang de politică, dar, parcă şi acum…Dascălilor li s-au redus drastic banii pentru cărţi, de la 100 de euro, la 130 Ron. Dacă e vorba de sacrificiu, cu „apostolii” trebuie început. Parafrazându-l pe Ion Heliade – Rădulescu, într-un moment de criză a scrisului românesc, „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”, prin negaţie, politicienii pot îndemna: „Nu mai scrieţi, nu mai citiţi, nu mai învăţaţi, nu vă mai obosiţi! Nici noi nu am făcut-o!”

De Crăciun i-am trimis Anei un e-mail, anunţând-o că petrec sărbătorile la Roşia-Nouă, cu scuze că nu-i mai scriu felicitări ca altădată. Ea locuieşte la Bucureşti acum, cu Mihai, undeva pe lângă Arcul de Triumf. A copilărit la bunicii ei care, arădeni strămutaţi la Bucureşti, au cumpărat o căsuţă, la Roşia, în capătul dinspre pădure, pe valea numită Temeşoaia. O vale lungă de aproape patru kilometri, de care ei se îndrăgostiseră într-o vară, postbelică, veniţi în vizită la nişte rude.
Cuvintele Anei m-au determinat să fug la poştă. Am ales o felicitare, i-am scris-o, am pus-o într-un plic şi l-am mângâiat înainte de a-i da drumul în cutie. Mi-am dat seama că n-am mai făcut asta de câţiva ani şi era un gest care-mi lipsea şi-mi trezea emoţii uitate.
Speram să petrec sărbători de vis, albe, aşa cum erau cele pe care mi le amintesc de pe la 7-8 ani, când, în Ajun, după repetiţii îndelungi, porneam la colindat. Ne adunam vreo 4-5 copii, fără, neaparat să fi citit Creangă, şi sunam clopoţei prin omătul aspru şi scârţâitor. Frunţile sătenilor se deschideau pentru puţin timp sau rămâneau la fel de aspre ca şi zăpada; ne omeneau cu plăcinte şi mere îngheţate, scoase din groapa acoperită cu frunze de nuc. Cunoşteam mirosul caselor şi al merelor fiecăruia. Naşa avea  nişte nuci mari cât oul de raţă pe care ni le strecura în buzunarul mic al paltonaşului. Pe tot drumul le simţeam ca pe o comoară ce urma să fie deschisă doar în intimitate.
Pe vremea aceea, zăpada avea şi ea miros. Un miros pe care nu-l pot explica. Ceva de curăţenie desăvârşită, de farmacie, dar fără medicamente, cumva ca un deodorant cu aromă de ocean îngheţat.
Crăciunul la Roşia nu putea avea loc fără colindele noastre. Când se prindea postul, toţi copiii deveneau foarte importanţi. Călugărul tânăr, cu barba neagră, cu pielea gălbuie de post şi frumos ca un mucenic, ne chema la biserică să ne spovedească şi să ne înveţe colinde noi. Ascunşi sub patrafirul său, îi priveam în linişte ghetele mereu lustruite şi îi simţeam mirosul de tămâie îmbibat în haine ca un parfum. Plecam de acolo tăcuţi pentru o vreme, după care, uliţa vuia de poveştile şi râsetele noastre.
Dubaşii se adunau seara şi repetau colindele cu bătrânii satului. “Jocurile dubii” mă fascinau. Acelaşi joc, an de an, ca o religie bine păstrată. Aceleaşi colinde precreştine care vorbeau despre Traian, despre “mirel tinerelul” ce se luptă cu leul,  aceleaşi colinde unde “subt un pom mândru-nfloritu / şade Domnu adormitu / de când Domnu-a adormitu / florile l-or năpaditu”. Imaginea Domnului se încurca, în mintea mea, cu imaginea lui Moş Crăciun, într-o livadă unde florile ajungeau până la  brâu, flori pe care le mai văd crescând şi acum, ori de câte ori ascult colindul.
În seara de Ajun ne împărţeam: unii mergeau cu “Steaua”, cei mai mari cu “Duba”, iar cei mici cu “Colinda”. Aşa a fost Crăciunul meu.
Şi anul acesta au venit copiii la poartă. I-am primit în casă şi  m-am aşezat între ei. Am colindat împreună. N-am vrut să fiu gazda, am vrut să fiu copilul, cu privirea iscoditoare la bradul strălucitor şi la bolurile cu bunătăţi. Ei aşteptau să fiu eu cea care le împarte mere şi nuci şi dulciuri. M-am trezit ca dintr-un vis şi am devenit femeia, gazda, învăţătoarea, profesoara care trebuia să fiu.
Crăciunul de acum are pretenţii de la mine, îi ascult pe copii, dar nu pot să nu remarc cât de tare sau de fals cântă, îi primesc pe „stelaşi”, dar nu pot să nu le spun că „se zice cu <<de-adinsul căutaţi>> şi nu <<de-a dânsul căutaţi>>” , mă fascinează „jocul dubii”, dar nu pot să nu le sugerez dubaşilor să-şi scoată cămăşile din lăzi, lucrate în mătase pe pânză de in, şi să nu mai poarte cămăşi cusute recent pe o pânză îndoielnică, brodate cu fir auriu. Încep să cred că atunci când creşti, nu mai poţi fi fericit. Că încercând să-ţi  retrăieşti copilăria, nu faci decât să strici memoria ei unică.
Aşadar, de Crăciunul meu, anul acesta, am trimis o felicitare, mi-am amintit de bunicii Anei, am scris mesaje pe e-mail, am răspuns unor mesaje pe telefon, am îmbraţişat şi am sărutat, am colindat şi-am oferit cadouri. Le-am spus celor dragi că îi iubesc şi i-am ţinut strâns în braţe, preţ de mai multe secunde.  Toate aceste gesturi le-am trăit firesc, au fost adevărate, adică nu m-a obligat nimeni să le fac. Totuşi, de ceva vreme, nostalgia Crăciunului meu mă cuprinde în fiecare an şi simt cum mă îndepărtez de el ca un colind pierdut printre văile Roşiei.  Zăpada şi-a pierdut mirosul, sătenii nu-şi mai ţin merele în groapă, naşa nu mai serveşte copiii cu nuci, călugărul a plecat de multă vreme, şi el la Bucureşti, vag, îmi amintesc mirosul caselor, iar ce găsesc şi mai grav, e că mi se face somn tot mai devreme.
Zăpezile de altădată s-au topit, iar în urmă a rămas doar apă, multă apă, uneori tulbure.